Șantier între lumi

Șantier între lumi

Ceasul de la „Moghioroș”. Celebrul contor al timpului din dreptul actualului parc Drumul Taberei, fost Moghioroș. Nu m-a frământat niciodată de ce-i spunea lumea așa, deși locuiam la două stații. Să revenim la ceas, punct de întâlnire pentru cetățenii din zonă. Simbol, dacă vreți!, al împrejurimilor. Personal, cunosc o poveste despre o româncă și un italian care și-au legat destinele în dreptul lui, înainte de ’90. Nu țin minte detaliile, dar știu că încă sunt împreună. Cunoșteam povestea lor din primii ani ai vieții, așa că mereu am privit ceasul, cu tot cu trecerea de pietoni și magazinul Tip Top de vizavi, drept un spațiu romantic.

Copil fiind, vedeam multe cu alți ochi. Nu și parcul. Mereu l-am considerat ruginit și jegos, contaminat, dar imagine a ceva ce probabil, cândva, a strălucit. Priveam leagănele, balansoarele și toboganele ruginite, ca ruine postmasacru, imaginându-mi istorii despre locul pe care erau amplasate.

Era „Castelul Copiilor”, chiar la marginea parcului. Cel mai sinistru castel al copiilor din univers. Scări șubrede și pereți scrijeliți. În afară de faptul că era cămin nocturn pentru boschetari, nu servea la nimic. Lacul, de aproape un metru și jumătate adâncime, îmi dădea impresia, prin murdărie, că e infinit. Am văzut pentru prima dată mormoloci și mereu m-a chinuit curiozitatea: cum arată la maturitate? N-a putut nimeni să mă convingă că-s broaște. Vedeam mereu smintiți care pescuiau sau inconștienți care înotau. Lacul era împrejmuit cu un gărduleț cât o palmă și mărginit de cruci. Nu înțelegeam cum mureau indivizi într-un lac de nici doi metri. M-am luminat ulterior. Pe o parte era derdelușul care, iarna, era plin ochi de copii care se „dădeau cu celofanul”. Un țânc a coborât în viteză pe o porțiune în care lipsea gardul și a sărit în lac. Secat, poate doar cu doi centimetri de zăpadă la interior, lacul era nemilos. Respectivul n-a murit, și-a rupt mâna.

Se închiriau hidrobiciclete și bărci dintr-o rulotă așezată într-un miniport. Pe proprietar îl strigau „Jack”. Îi asociam numele cu un pirat sau ceva, dar i se spunea așa pentru că locuia acolo, în rulotă. Avea un pat și, pe pereți, abțibilduri Panini cu fotbaliști, un calendar Hustler și o oglindă. Târziu am auzit de Jack Kerouac. Ce frumos e să faci asocierile peste ani. Tâmpite, de altfel, pentru că Jack Kerouac se plimba, nu-nchiria bărci pentru 5.000 de lei.

La intrarea în parc. Sau ieșirea. Găseai înghețată la dozator, floricele, vată de zahăr și granizada. N-aveam idee ce e acea granizadă, dar Dumnezeu mi-e martor că era primul lucru la care mă gândeam când mă-ndreptam spre parc. Acolo am mâncat pentru prima dată floricele cu caramel. Ce mizerii!

Era un carusel. „La Buburuze”, undeva în fața castelului. Săracele buburuze, nici ochi nu mai aveau când am ajuns eu acolo! Călușei clasici, de se-nvârt, urcă și coboară. Ulterior, lângă carusel, s-a montat o pistă de mașini electrice. Mi-am spart botul la mare într-una din aia, așa că am evitat să „mă dau” în „Moghioroș”. Părea cam singura atracție pentru indivizii din afara cartierului. Noi am avut restul. Spre porțiunea de tundră a parcului unde, ca țânc, n-aveai ce căuta, „moșii” jucau șah. Tabla era desenată de primărie pe masă. Peste ani cu markerul, de către bătrâni, ploaia fiind un mare dușman al șahiștilor din parcul Drumul Taberei.

Parcul a fost închis pentru renovări. Proteste, nemulțumiri, bani, s-au văzut la televizor. Nu contează. Ce mai e un parc în construcție într-un cartier-șantier, rețetă Metrorex? De curând s-a redeschis.

M-a găsit noaptea, singur, printr-un „Moghioroș” care strălucește. Bănci așezate la linie, pavat, verde, apă limpede în lac, terenuri de tenis, de baschet, de fotbal. Pistă de biciclete, skating, ping-pong și, nu în ultimul rând, mese de șah acoperite. Are un aer occidental, merită să-l vizitezi și voit, nu doar forțat de poziția geografică. Nu mă interesează cine sau cât s-a investit. E salubru cel puțin, deci salut inițiativa. Dar m-a întristat. Fură puțin din ideea libertății depline pe care o împrăștia vechiul parc vechiului eu.

Anarhia băncilor, a leagănelor, a podului (care aveai impresia că se va prăbuși, de nemernic!, tocmai când vei trece tu), a dealurilor pe care nu creștea neam de iarbă, rulota aia jegoasă, praful și rugina, câinii, denivelările asfaltului, nenorocitul ăla de monument din mijlocului lacului a cărui semnificație nu pot s-o înțeleg nici azi. E singurul obiect neschimbat din zonă. Nu mă-ncântă viitorul. Nici ordinea, nici curățenia. Arunc o privire către ceasul din mijlocul intersecției. E digital.

Text: Sebastian Culea

http://merg.in/de-povestit/reportaje/santier-intre-lumi-4818.html

Închide Meniu