De la tradiția orală până la internet omenirea a așezat locuirea ca vector al identității, leagăn al copilăriei, spațiul eternei reîntoarceri la origini dar și al proiecției unui viitor fabulos. Natura și constucțiile umane, țesătura de povești și ceremonialuri configurează ceea ce numim „spiritus loci”. Dacă reușim să descifrăm pe înțelesul călătorului semnificațiile acestei sintagme, ospitalitatea capătă valori puternice iar relația devine biunivocă. Nu există loc care să nu fie atractiv! Fiecare loc își are oaspetele său cu care construiește relații de prețuire și afecțiune reciprocă. Țesăturile speciale dintre povești, oameni și natură – adică identitățile – conferă unicitate și individualitate locului, iar prezența „celuilalt”, a străinului, a oaspetelui,  are nevoie de o memorie a locului. Locul daruiește dar și primește!