Ce înseamnă, cu adevărat, să primeşti pe cineva? Nu în sens hotelier, nu în sens diplomatic — ci în sens uman, irevocabil, riscant. Jacques Derrida, filozoful care a inventat deconstrucția, şi Anne Dufourmantelle, filozofa şi psihanalista care şi-a asumat riscul până la capăt, au explorat împreună această întrebare în cartea lor Despre ospitalitate (1997). Dialogul de față reconstituie, în trei episoade, esența acelei gândiri: despre pragul pe care nu-l putem ocupa niciodată complet, despre legile care trădează mereu Legea şi despre străinul din noi care caută — poate — acelaşi lucru pe care îl caută orice călător: un loc care să-l primească fără să întrebe.

Notă editorială: Dialog ficțional în trei episoade, construit din ideile celor doi autori aşa cum apar în cartea lor Despre ospitalitate ( Jacques Derrida & Anne Dufourmantelle (Calmann-Lévy, Paris, 1997 · Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2012)). Cuvintele nu le aparțin literal — dar gândurile, da.

Episoadele serialului:

Ep. I Pragul
Unde ospitalitatea devine filozofie

Ep. II Legea şi legile
Aporia primirii — între imperativ absolut şi regulă concretă

Ep. III Străinul
De ce ospitalitatea — mai ales acum

Episodul I  – Pragul – Unde ospitalitatea devine filozofie

Anne Dufourmantelle: Un act de ospitalitate nu poate fi decât poetic. Dar înainte să vorbim despre poezia lui, aş vrea să te întreb: de ce o temă atât de concretă — uşa, pragul, oaspetele — a ajuns să devină pentru tine o problemă filozofică de primă importanță?

Jacques Derrida: Chestiunea străinului este o chestiune a străinului. Ca şi cum străinul ar fi cel care pune prima întrebare. Poate că nimic nu e mai concret decât o uşă — şi tocmai de aceea ea rezistă filozofiei. Ea e mereu un prag: nici înăuntru, nici afară. E locul în care se decide cine aparține şi cine nu. Acolo e filozofia. Mereu la prag.

Anne Dufourmantelle: Cuvântul latin hostis înseamnă în acelaşi timp oaspete şi duşman. Iar hospes derivă din rădăcina care înseamnă stăpân. Psihanaliza ar spune că celălalt pe care îl primim poartă întotdeauna în el ceea ce noi am refuzat să recunoaştem în noi înşine. Îl primim tocmai pentru că ne amenință cu propria noastră alteritate.

Jacques Derrida: Da, şi acesta e paradoxul pe care îl numesc hostipitalité. Nu e un simplu joc de cuvinte. E structura înşăşi a ospitalității: nu poți primi fără să rişti, nu poți deschide fără să te expui. Cel pe care îl inviți ar putea deveni stăpânul locului tău. Ospitalitatea dusă la extrem devine sacrificiu — dar fără această posibilitate nu există ospitalitate adevărată, ci doar administrare a vizitelor.

„Nu poți deschide fără să te expui. Cel pe care îl inviți ar putea deveni stăpânul locului tău.”

Anne Dufourmantelle: Xenia, ospitalitatea sacră a grecilor antici, era garantată de Zeus însuşi. Îmi amintesc de Avraam sub stejarul din Mamvri. El aleargă spre cei trei necunoscuți, nu îi întreabă cine sunt, le spală picioarele, le pregăteşte mâncare. Această grabă — acest da rostit înainte de orice întrebare — mi se pare că e inima ospitalității.

Jacques Derrida: Avraam nu ştie că cei trei sunt îngeri. Ospitalitatea absolută funcționează tocmai pentru că nu ştii. Dacă ai şti dinainte cine vine, dacă ai cere un dosar, o identitate — nu mai e ospitalitate. E control. Ospitalitatea adevărată e cea față de arrivant — cel care soseşte fără anunț, cel care prin simpla lui prezență îți schimbă locul.

Continuă în Episodul II: „Legea şi legile”