Cum ai ajuns la Melnik și ce te-a atras acolo?

Melniku’ e situat foarte aproape de frontiera bulgaro-greacă, de aceea în ziua aceea m-am apropiat foarte periculos, vorba unui amic, de Kulata, locu’ pe unde fug politicienii noștri.

Dar Melnik nu m-a interesat doar ca loc turistic. M-a interesat și pentru încărcătura lui istorică, pentru poziția lui la margine, pentru felul în care stă așezat între Bulgaria și Grecia, între memorie, vin, piatră, argile și Balcani.

Ai legat Melnikul și de George Topârceanu. De unde vine această asociere?

În prizonieratul său bulgar, cauzat de catastrofa armatei române la Turtucaia, George Topârceanu povestește în jurnalul său de detenție că, odată ajuns la Melnik, a avut ocazia să dea peste un fel de șef de lagăr bulgar ce l-a prețuit din prima clipă pentru simplul fapt că e român.

Și chiar dacă România îi era inamică și le luasem bulgarilor Cadrilaterul, ceasovoiul era convins că, în scurt timp, țările acestea se vor împăca și vor domina peninsula. Avea, în schimb, boală pe greci, pe care îi detesta pentru faptul că sunt perfizi, că nu-s băieți buni, joviali ca și noi. De sârbi și turci nu a mai zis nimic ori Topârceanu nu a consemnat.

Mi s-a părut interesant cum, într-un loc atât de mic, intră deodată războiul, prizonieratul, Cadrilaterul, rivalitățile balcanice și o anumită idee veche, aproape caraghioasă, de solidaritate româno-bulgară.

Cum arată Melnikul, geografic vorbind?

La Melnik ești flancat de toate părțile de forme geomorfologice fascinante, sculptate în argile și gresii. Nu e doar un decor. Relieful lucrează acolo în mod vizibil. Ai impresia că satul e prins între niște pereți friabili, între turnuri, muchii, ravene și forme care se desfac încet și stau să-l înghită

E un loc în care geografia nu stă în fundal. Te ține aproape, te strânge, îți explică și așezarea, și drumurile, și felul în care locul a devenit atât de recognoscibil.

Ai vorbit acolo și cu un localnic. Ce ți-a rămas din discuția aceea?

Am stat de vorbă cu un negustor local. Omu’ mi-a spus că Bulgaria e o țară bună de trăit, că are de toate, dar că, în scurt timp, jumătate dintre oamenii care vor mai rămâne în țară vor fi țigani.

Ivan Stankov, un scriitor bulgar născut lângă Dunăre și marcat, astfel, iremediabil de prezența apei peste tot în scrierile sale, a zis-o și el, dar din pudibonderie sau din corectitudine politică nu a mai pomenit nimic și de țigani.

Nu spun că omul avea dreptate sau că asta e „Bulgaria”. Dar astfel de fraze, spuse direct, într-un loc mic, îți arată ce frici circulă prin Balcani. Uneori, mai mult decât statisticile.

La întoarcerea spre Sofia apare și un prieten în text. Ce rol are povestea lui?

M-am întors la Sofia abia către seară. Pe drum îmi scrie un amic, un unșpemetrist rasat, câteva rânduri. Mi-a povestit că se întorsese recent din Grecia cu mașina și alesese să vină prin Haskovo, Stara Zagora și apoi spre Ruse.

La un moment dat, oprit într-un sat, la un han, a avut impresia că a intrat într-o fabrică unde îl clonează pe Corsicanu’. Zicea că era ca la fabrica de ciocolată, toată lumea îți zâmbea, dar zâmbetul unui mogul din colțul barului îi lăsase impresia că urma să i se joace soarta la cărți, cu tot cu ghiozdan.

A stat acolo, după propria lui estimare, vreo douăzeci de secunde. După care a întâlnit sate părăsite la drumuri principale, polițiști rutieri cu radarul prin boscheți și o Bulgarie de tranzit care nu are nimic din pliantele cuminți de turism.

Am introdus povestea lui pentru că, uneori, Balcanii se completează foarte bine prin vocile altora. Ce vezi tu pe teren se verifică sau se deformează prin ce îți povestește altcineva.

Cum s-a încheiat ziua?

Am pus capul pe pernă destul de buimac de la bere, având în minte chipul lui Trifon Ivanov pictat sub unu’ din pasajele inelului de centură ce înconjoară capitala Sofia, dar și pe cei doi Isuși văzuți într-o reprezentare veche, inedită, a Cinei celei de Taină, dintr-o mică biserică ortodoxă.

Ce vremuri fotbalistice a putut descrie un astfel de fotbalist și mulți alții ca el… Trifon Ivanov avea ceva imposibil de uitat. O figură dură, aproape neverosimilă, de fotbalist balcanic ieșit dintr-o lume care nu mai există. A murit așa cum trebuia să moară și așa cum ar trebui să o facă toți ca el, la 50 de ani, de infarct.

De ce „cei doi Isuși”?

Pentru că într-o mică biserică ortodoxă am văzut o reprezentare veche, inedită, a Cinei celei de Taină, în care scena părea să pună în fața mea nu unul, ci doi Isuși. Nu știu dacă era o particularitate iconografică, o suprapunere, o deteriorare, o neînțelegere a mea sau pur și simplu felul în care imaginea a ajuns până la mine.

Dar mi-a rămas în cap. Trifon Ivanov, pictat sub un pasaj din Sofia, și cei doi Isuși din frescă. Două imagini complet diferite, dar, în seara aceea, așezate una lângă alta.

Înainte s-adorm, m-am gândit că-n desen, totuși, fostul fotbalist bulgar nu mai era așa de urât ca-n realitate, cu toate că încă avea cătarea aia de valutist, de bișnițar interesant, iar Isușii, Isușii din frescă, ca și-n realitate, ei erau tot Isuși.