Laz-Șoimuș ține de comuna Avrămești, din județul Harghita și este, probabil, o așezare formată prin roire, adică prin desprinderea unor gospodării din satul Șoimușu Mic spre locurile de pășunat, fânețe și pădure. Oricum ai lua-o, fie din Avrămești, fie dinspre Șoimușe, urci un deal, apoi intri în pădure. Abia după ce ieși din pădure dai de sat și tot atunci înțelegi de ce hârtiile îl țin minte atât de puțin. Documentele în limba română dau pentru localitatea Laz-Șoimuș că aici ar mai sta puțin peste 50 de oameni, toți maghiari. Cele în ungurește doar repetă superficial informația de mai sus, la care mai adaugă laconic structura confesională a acestora. La Solymosiláz, așa cum îi spun secuii din zonă locului, mai trăiesc în nouă case, mai mult sau mai puțin permanent, până în maximum 25 de oameni. Biserică nu a fost niciodată, din școală nu a mai rămas nimic, curent niciodată, iar cimitirul, cum astăzi se moare greu și anevoie, în scurt timp va fi înghițit de vegetație. Astea toate nu sunt menționate nici în limba română și nici măcar în limba maghiară, adevărata limbă a locului.
Doar că pe teren n-ai treabă cu ce scrie prin scripte, ci te lovești direct de realitatea brută a oamenilor pe care îi găsești acolo. Și te lovești, în primul rând, de limbă. Mama băieților știa fix cu trei cuvinte mai mult în limba română decât toată familia care nu știa absolut niciun cuvânt. Vorbeau cu mine în ungurește, eu către ei în românește, după care cu traducătorul din Google le puneam cap la cap. El era super muncit, ea era încă tânără, deși făcuse trei copii. Uzată cum era, era îmbrăcată într-o rochie de vară cu decolteul mare de i se vedea aproape tot din ambii sâni. Când reușeam să ghicim fără traducător fiecare ce a vrut să zică celălalt în limba lui, cu toții râdeam forțat, era aiurea, și tot atunci vedeam cum ea, pe lângă decolteu’ generos, mai are dinții de sus impregnați cu maroul gudronului din țigările fără filtru…Cu siguranță, dintr-un colț al imaginației, cu trabucul în colțul gurii, pufăind, imensul Tinto Brass ar fi zâmbit mulțumit la ce vede.
La Solymosiláz se ajunge greu. Omu’ se miră cum de eu, un român, am ajuns aici și de unde știu eu de locul ăsta dacă de el nu știu ungurii din Ungaria, maghiarii din România și în scurt timp nici măcar el nu va mai ști. Omu’ știe limba română destul de bine, restul din sat deloc, el a învățat-o în armată, apoi, pentru că a știut limba română, a fost desemnat cu multe responsabilități în zonă. Întrebarea lui cum că de unde știu eu de locul acesta rămâne suspendată undeva între dealurile masive, împădurite, de unde Târnava Mare își adună seva și pe unde am venit eu…
