Atunci când deschidem masivele volume din colecția „Călători străini despre Țările Române”, prima tentație este să le citim ca pe niște cronici prăfuite ale altor epoci. Totuși, la o lectură mai atentă, descoperim primele jurnale autentice de călătorie scrise de diplomați, episcopi, secretari sau umaniști ai vremii despre spațiul românesc, în care revine, secol după secol, același contrast: un pământ de o bogăție aproape greu de crezut, muncit doar pe jumătate de oamenii care îl locuiau.
În secolul al XVI-lea, umanistul Anton Verancsics era uimit de resursele acestor ținuturi: munți plini de aur și argint, sare din belșug, vinuri pe care le socotea superioare celor de Falern din Italia, piersici uriașe la Alba Iulia care rezistau proaspete până în anul următor. La câțiva ani distanță, secretarul florentin Franco Sivori nota, cu aceeași uimire, cât de puțin efort cerea pământul: dintr-o singură măsură de sămânță puteau răsări, într-un an bun, treizeci de măsuri de grâu.
Și totuși, Sivori observa și partea nefolosită a acestei abundențe. Vinul, deși din belșug, se prefăcea în oțet după un singur an, pentru că nimeni nu părea să aibă motive să-l păstreze mai mult. Din pricina schimbărilor dese de domnie și a birurilor apăsătoare, oamenii își părăseau adesea satele, mutându-se spre Transilvania, Austria sau Ungaria, lăsând în urmă pământul pe care alți călători îl descriau drept fabulos de fertil.
Această mentalitate a provizoratului se reflecta direct în arhitectură. Oricât de mult îi fascinau pe străini pădurile seculare și văile bogate ale acestei țări, orașele le lăsau o impresie complet diferită. Episcopul Marco Bandini scria, un secol mai târziu, că Iașiul, privit de la distanță, părea o „nouă Romă” datorită turtelor de biserici. De aproape însă, se dovedea a fi o adunătură de colibe din lemn acoperite în lut. Nici palatul domnesc nu făcea excepție. Chiar și în București, italianul Del Chiaro descria casele fără ziduri de piatră, protejate doar de garduri din trunchiuri de stejar.
Cu toate acestea, exact în această lume atât de darnică și, în același timp, atât de nesigură, ospitalitatea rămâne singurul lucru pe care toți acești călători îl descriu la fel, indiferent de secol sau de origine. Sivori remarca caracterul primitor al moldovenilor, oferind bucuroși drumeților pâine, brânză, ceapă și lapte. Bandini confirmă acest tipar, relatând că niciun visitator nu se prezenta la gazdă fără un mic dar, iar oamenii de rând se salutau prin sărutul mâinii, indiferent de statut. Del Chiaro descria modul firesc în care erau primiți oaspeții, unde cârciumarul de la sat îi ceda drumețului propriul pat și propria hrană, cerând bani doar pentru vin si pentru fânul cailor.
Citite astăzi, aceste jurnale rămân o oglindă utilă pentru felul în care înțelegem ospitalitatea. Chiar dacă, de-a lungul secolelor, Țările Române au fost deopotrivă lăudate pentru frumusețea peisajului și criticate pentru starea așezărilor sau provizoratul construcțiilor, generozitatea cu care era primit drumețul a rămas neschimbată, devenind amprenta noastră culturală, o moștenire veche de secole.
Sursă: Călători străini despre Țările Române, vol. I, III, V, VII, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” – Academia Română. Disponibil online: Arhivă Călători străini despre țările române | Institutul de Istorie Nicolae Iorga – Academia Română
