Anne Dufourmantelle: Vorbeşti adesea despre o ospitalitate necondiționată. Dar în lumea reală ospitalitatea este mereu condiționată. Statul primeşte sau respinge. Viza se acordă sau nu. Granița se deschide sau se închide. Cum trăim cu această ruptură?

Jacques Derrida: Aceasta este aporia fundamentală. Ospitalitatea pură trebuie să fie necondiționată: trebuie să deschid uşa oricui, fără să-i cer numele. Dar legile condiționate sunt necesare pentru a face ospitalitatea posibilă în practică. Ospitalitatea necondiționată şi cea condiționată nu se exclud; ele se tensionează reciproc — şi tocmai această tensiune este motorul oricărei etici a primirii.

Anne Dufourmantelle: Nu devenim cinici dacă ştim că legile trădează mereu Legea? Că orice decizie concretă va fi insuficientă față de imperativul absolut?

Jacques Derrida: Tocmai de aceea nu propun o soluție. Propun o tensiune. Dacă renunți la Lege în favoarea legilor, devii un funcționar al statului. Dacă renunți la legi în favoarea Legii absolute, devii iresponsabil — sau sfânt, ceea ce nu e foarte diferit. Trebuie să trăieşti în aporie. Să ştii că niciodată nu vei fi suficient de ospitalier şi să continui totuşi să primeşti — ştiind că e insuficient. Acesta e, cred, singurul gest etic posibil.

„Trebuie să trăieşti în aporie. Să ştii că niciodată nu vei fi suficient de ospitalier şi să continui totuşi să primeşti — ştiind că e insuficient.”

Anne Dufourmantelle: Kant a vorbit despre dreptul la ospitalitate universală în Spre pacea eternă, dar o limita la un drept de vizită, nu de rezidență. Rațiunii juridice a lui Kant tu îi opui obsesia primordială a unui subiect pe care alteritatea îl împiedică să se închidă în tihna sa.

Jacques Derrida: Kant o limita la un drept de vizită. Ceea ce caut eu este ceva dincolo de drept, dincolo de stat. Ospitalitatea necondiționată este imposibilă, dar tocmai această imposibilitate ne împinge să îmbunătățim mereu ospitalitatea condiționată. Imposibilul este, paradoxal, singurul motor al posibilului.

Anne Dufourmantelle: Dacă nu poți fi complet ospitalier şi nu poți fi nici complet inospitalier, în ce constă responsabilitatea noastră față de cel care cere azil, față de oaspetele nedorit?

Jacques Derrida: Ospitalitatea adevărată e cea față de arrivant — cel al cărui nume nu-l cunoşti, cel care prin simpla lui prezență îți schimbă locul. Nu poți fi o gazdă fără a fi stăpânul casei tale. Dar în momentul în care primeşti necondiționat, rişti ca oaspetele să devină stăpân. Ospitalitatea pură ar însemna renunțarea la suveranitate — un gest imposibil şi totuşi necesar.

Continuă în Episodul III: „Străinul”