Trei fragmente din romanul Geniu pustiu de Mihai Eminescu — texte în care drumul prin câmpii, munți și nopți de vară devine personajul principal, asociate traseului biografic spre Blaj.

Mihai Eminescu — Geniu pustiu. Fragmente asociate drumului de la Ipotești la Blaj.

Notă editorială   Fragmentele de față nu numesc explicit traseul biografic, dar tradiția critică le-a asociat drumului eminescian spre Blaj. Reproduse din romanul Geniu pustiu, ele rămân un document remarcabil al literaturii de drum românești din secolul al XIX-lea.

FRAGMENTUL I «Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vârful bățului și o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpi cu holde… Holdele miroseau și se coceau de arșița soarelui… eu îmi pusesem pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă și goală, și fluieram alene un cântec monoton și numai lucii și mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului.»

FRAGMENTUL II «Zi de vară pân-în sară am tot mers fără să stau defel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că adorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de țară oamenii se-ntorceau de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale și donițe în amândouă mâinile, boii trăgeau încet în jug și carul scârțâia, iar românul ce mergea alături cu ei și pocnea din bici își țipa eternul său hăis, ho!… Ascuns în maluri dormea Murășul, pe el trosnea de căruțe podul de luntri, pe care-l trecui și eu… De departe se vedeau munții mei natali, uriași bătrâni cu frunțile de piatră spărgând nourii și luminând țepeni, suri și slabi asupra lor.Una câte una se-aprindeau stelele tremurând în nemărginirea albastră a cerului, când mai sus, când mai jos — și luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin norii albicioși și subțiri. Mai greoaie scârțiau carele cu lemne ce veneau din munte; românii ședeau culcați pe foale în vârful carelor sau, mergând alături, șuierau doine bătrâne și triste ca suvenirele trecutului. Toate farmecele unei nopți de vară — lună albă și stele aurii, fluierul melancolic și câmpii ce par a adormi, iar drept în față, bătrânii urieși de piatră, munții, ce acum păreau încununați de stele ce tremurau asupra frunților lor.»

FRAGMENTUL III «Mergeam neoprit prin cărările albe ce duceau crucișe prin lanurile, unele încă verzi, mergeam, până ajunsei în poala răcoroasă a munților. De-acolo apucai pe-o pietroasă cărare de munte. Pe câte-un vârf de deal vedeam arzând focuri mari, și oameni împrejur, din fundul codrilor ce-nconjurau ca o manta neagră-verde umerii munților vuia câte-un bucium durerea lui de aramă; pe lângă alte focuri vedeai parecă cum joacă fete și flăcăi, iar pin codrii rătăciți fluierau voinicii printre dinți și din frunze câte-o doină adâncă și plină de foc.Astfel treceam înainte alături cu zidurile de piatră a muntelui, pe-o cărare îngustă ce ducea mereu în sus, năruită pe-alocurea, pe-alocurea baricadată de bolovani rostogoliți din creștetul munților și înțepeniți în albia cărării. Săream peste năruituri și baricade și-am mers mereu, până ce luna apusese, focurile se stingeau, cântecele încetară, iar răsăritul se roșea slab de faptul zilei. Aerul răcoare al dimineții îmi pătrundea pieptul, simțeam cum îmi amorțește gâtul de răceală…»