În 2022 am trecut din Macedonia spre Albania pe la Ohrid, pe lângă mănăstirea Sfântului Naum. Ploua mărunt, asfaltul era ud, drumul îngust, lacul undeva jos, muntele deasupra, iar vama părea dintr-o margine de lume. Punctul de trecere a frontierei avea două nume: Tushemisht la albanezi, Ljubanishta la macedoneni.

Când am trecut pe acolo, am greșit drumul, am întors în parcarea mănăstirii și n-am coborât din mașină. Mi s-a părut atunci că văd și creștini, și musulmani, dar nu știu de ce eram atras mai mult de asfaltul ud, de un măgar care stătea la siestă pe mijlocul drumului și de doi vameși ușor ofticați că nu mai ajung odată.

Apoi am coborât în Albania pe ritmul melodiei „Fshatarja Ime”, cântată excepțional de Sabri Fejzullahu, un kosovar. Cum era numai munte în jur, mă așteptam ca peste mine să cadă, din toate părțile, stânci ghimpoase din Ghetsimani, dar când colo, pe măsură ce coboram către mare, dădeam de nori ca bulgării spumoși de lapte de pasăre ce mi se vărsau peste față și-am uitat rapid de Isus.

Abia acum, citind „Către lac”, scrisă de bulgăroaica Kapka Kassabova, am început să înțeleg de ce locul acela nu era doar o mănăstire pe lângă care am greșit drumul.

Cartea ei urmărește lumea lacurilor și Prespa nu doar ca pe un peisaj, ci ca pe un spațiu în care frontierele, religiile, limbile, familiile și amintirile se suprapun.

Anul trecut am stat din nou o săptămână și ceva prin zona Prespa-Ohrid, căutând sate abandonate, drumuri secundare, margini de lac și locuri din care oamenii au plecat, dar în care casele, numele și cimitirele mai sunt.

Dacă nu aș fi fost aiurit, ar fi trebuit să insist mai mult atunci pe impresia aia că văd și creștini, și musulmani lângă o mănăstire de-a noastră.

Pentru unii, Sfântul Naum este doar cărturarul slav și sfântul ortodox legat de Ohrid, de alfabet, de școală și de începuturile culturii slave din Balcani. Pentru bulgari, el poate deveni dovada unei vechi lumi culturale bulgare întinse până aici, care depășește cu mult actualul stat bulgar. Pentru identitatea națională macedoneană, atât de disputată de vecini, Naum aparține locului, lacului, mănăstirii și unei memorii slave locale care îi confirmă vechimea și primatul. Pentru albanezi, mănăstirea stă la marginea unei geografii în care frontiera modernă a tăiat sate, limbi și comunități amestecate.

Prin administrația iugoslavă, locul a intrat și într-o hartă politică: pelerinul își punea capul pe mormântul sfântului plin de speranță, iar statul, după aceea, încasa taxa. Chiar și unii musulmani țin la loc, pentru că mormântul și sfântul au fost citiți prin figura lui Sarı Saltık, ca și cum, nu știu cum dracu’, aceeași piatră de mormânt ar putea primi două sfințenii.

Faza e că, într-un fel sau altul, oameni din lumi religioase diferite vin la el cu respect și cu speranța vindecării, inclusiv a suferințelor minții și sufletului. Dar în momentul în care una dintre părți încearcă să și-l revendice doar pentru ea, apare, așa cum a apărut și va apărea mereu în Balcani, conflictul.

Și peste toate astea vine geografia. Lacul Prespa stă mai sus decât Ohridul. Apa trece pe sub munte, prin calcare, reapare la izvoarele de lângă Sfântul Naum și intră în Ohrid. Apoi Ohridul se scurge prin Drinul Negru spre Albania.

E deja lumea lui Skanderbeg, e altceva! Cu munți, clanuri, drumuri grele și istorii care nu s-au lăsat împărțite curat. Nu e pentru orice neavenit care caută doar resorturi. O rută pe care turistul român care merge în Grecia nu o abordează aproape deloc. Nu se pupă cu drumul clasic, cu benzinăria știută, cu restaurantul în care oprești an de an, cu grupurile de câte zece mașini din același județ, cu copilul isteric și cu întrebarea spusă din dreapta:
„Cornele, eu ce ți-am zis să nu vii pe aici? Uite ce sărăcie e aici, dragă.”