Despre cafenelele care devin acasă, străinii care devin vecini și întrebarea pe care o pui mereu prea târziu: de când locul acesta e al meu? Inspirat de romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici de Care Santos și Francesc Miralles (Humanitas Fiction, 2017)

Există un moment, în viața oricărui om care a trăit departe de locul în care s-a născut, când își dă seama că a început să gândească în limba adoptivă. Nu în toate situațiile, nu tot timpul — dar în unele. În momentul acela, începe o altă întrebare, mai incomodă: de unde sunt eu, de fapt?

Cartea lui Care Santos și Francesc Miralles începe cu o cafenea. Iris, personajul, intră într-un local în care nu intrase niciodată, într-un oraș în care trăiește, și găsește ceva pe care nu știa că îl căuta. Un italian în spatele tejghelei. Ceai în loc de cafea. Un stilou și hârtie pe masă. Și senzația, neașteptată, că e bine acolo unde este.

Mulți dintre cei care trăiesc în altă țară decât cea în care s-au născut recunosc această senzație. Nu vine la sosire, nu vine în primele luni, uneori nu vine nici în primul an. Vine mai târziu, pe neașteptate, într-un moment banal: la tejgheaua unui bar unde chelnerul te știe pe nume, pe o stradă pe care începi s-o cunoști mai bine decât străzile din cartierul copilăriei, într-o conversație în care nu mai întrzieți să găsești cuvântul potrivit. În momentul acela, ceva s-a schimbat. Nu știi exact când s-a schimbat. Știi doar că s-a schimbat.

„Senzația de acasă nu vine la sosire. Vine mai târziu, pe neașteptate, într-un moment banal pe care nu îl anticipezi.”

Romanul lui Santos și Miralles are în centru o cafenea numită chiar așa: „Cel mai frumos loc din lume”. Este un loc fizic, cu adresă, cu orar, cu un proprietar cu nume italian și filosofie japoneză — wabi-sabi, arta de a găsi frumusețea în imperfect și în efemer. Dar funcționează în roman ca un spațiu de tranzit: un loc în care oamenii ajung când nu știu încă unde vor să ajungă și din care pleacă știind mai bine ce căutau. Nu o cafenea obișnuită, ci locul în care întrebările se așază.

Oricine a trăit o perioadă mai lungă într-un oraș străin și-a construit, conștient sau nu, propriul „cel mai frumos loc din lume”. Uneori e o cafenea, uneori e un parc, uneori e o pieță săptămânală sau o librărie la care ajungi când ai nevoie să fii înconjurat de oameni fără să vorbești cu ei. Un spațiu care nu e nici public, nici privat, ci ceva între — un loc al tău în care nu te-ai născut și pe care nu îl poți explica celorlalți. Un loc care nu aparține orașului, ci ţie.

„Oricine a trăit o perioadă mai lungă într-un oraș străin și-a construit, conștient sau nu, propriul „cel mai frumos loc din lume”. Un spațiu care nu e nici public, nici privat, ci ceva între.”

Luca, italianul din roman, este străinul care a găsit deja locul și care acum îl oferă celorlalți. Figura lui e mai rar întâlnită în realitate decât în ficțiune, dar nu e inventată. Există oameni care fac din propriul loc de tranzit un loc al altora. Un român în Berlin care ține un atelier de reparat biciclete unde toată lumea din cartier vine să stea de vorbă. O grecoaică la Londra care gătește pentru vecini de fiecare dată când e sărbătoare. Un japonez la București care și-a transformat bucătăria într-un loc de învățat gătit pentru cine vrea să vină. Oameni care au transformat străinătatea lor într-o formă de ospitalitate.

Dar romanul nu e doar despre Luca. E despre Iris, care nu știa că își căuta locul. Și aceasta e, probabil, povestea mai frecventă: nu străinul care oferă, ci străinul care primește fără să știe că primește. Care intră într-o cafenea pentru că afară ploua și iese din ea cu ceva ce nu mai avusese. Un sens de loc. O ancoră.

„Nu străinul care oferă, ci străinul care primește fără să știe că primește. Care intră într-o cafenea pentru că afară ploua și iese cu ceva ce nu mai avusese: un sens de loc.”

Înțelegerea wabi-sabi, pe care romanul o folosește ca fir roșu, are legătură cu asta. Frumusețea imperfecțiunii și a caracterului efemer nu e o consolare — e o descriere exactă. Orașul în care trăiești ca străin este, prin definiție, imperfect: nu vorbești limba la fel de bine, nu înțelegi toate glumele, nu ai memoria comună pe care o au cei care s-au născut acolo. Dar aceeași imperfecțiune produce o formă de atenție pe care localnicii nu o mai au: priviți mai atent, ascultați mai bine, întrebări pe care ceilalți nu le mai pun pentru că răspunsul li se pare evident.

Străinul atent e, în această logică, un avantaj. Nu în toate situațiile, nu tot timpul — dar în unele. În momentul în care înțelegi că imperfecțiunea ta în relație cu locul nu e un deficit de asimilat, ci o perspectivă de păstrat, ceva se schimbă. Nu mai vrei să devii local. Vrei să rămâi exact atât de străin cât îți permite să întrebi.

Întrebarea finală a romanului — unde e cel mai frumos loc din lume? — primește un răspuns care e, în același timp, simplu și imposibil de generalizat: chiar aici. Nu acolo de unde ai venit. Nu acolo unde vrei să ajungi. Chiar aici, în locul în care ești acum, dacă îl primești cu atitudinea potrivită. Nu e o concluzie optimistă de tipul „oricând e bine oriunde”. E o observație mai precisă: frumusețea și sensul nu vin din loc, ci din felul în care te raportezi la el.

„Cel mai frumos loc din lume nu e acolo de unde ai venit și nici acolo unde vrei să ajungi. E chiar aici — dacă îl primești cu atitudinea potrivită.”

Rubrica aceasta — Acasă departe — e despre oamenii care învață să facă asta. Nu despre cei care au rezolvat problema străinătății și trăiesc fericiți în locuri noi. Ci despre cei care încă o negociază, zi de zi, între dorința de a se întoarce și dificultatea de a pleca, între identitatea de acolo și viața de aici. Oameni care învăță, puțin câte puțin, că „acasă” nu e un loc fix. E ceva ce construiești, cu efort și cu răbdare, în orice loc în care rămâi destul de mult. Ca într-o cafenea pe care intri pentru că afară ploua și în care, la un moment dat, începi să intri pentru că e a ta.

Notă

Rubrica Acasă departe găzduiește mărturii, portrete și eseuri despre experiența de a trăi între două culturi: români stabiliți în străinătate care reflectă asupra locului de origine, străini care au ales România ca țară de adopție sau oameni care trăiesc permanent între două lumi. Nu este o rubrică de nostalgie, ci una de luciditate. Textul de față a fost inspirat de romanul „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici” de Care Santos și Francesc Miralles, în traducerea românească a Corneliei Rădulescu (Humanitas Fiction, 2017).