Ca sa nu diminuezi importanta si incarcatura culturala a unui oras precum Curtea de Arges, e preferabil sa vorbesti despre o asemenea asezare la trecut. Istoria ajuta de cele mai multe ori la o mai buna descriere a orasului si a importantei sale de-a lungul timpului.
Sec, Curtea de Arges nu inseamna altceva decit un oras mic de provincie, situat in partea de nord a judetului Arges, la 38 km de municipiul Pitesti, la 36 km de Rimnicu Vilcea si la 45 km de Cimpulung, cu o populatie de 32.626 de locuitori, pe o suprafata de circa 75 de kmp. Dar sutele si miile de ani de istorie nu pot fi inghesuite intr-o descriere plina de cifre. Asezarea care astazi ne este cunoscuta sub denumirea de Curtea de Arges este una dintre putinele din tara noastra in care populatia autohtona este atestata de citeva milenii. Siturile arheologice din zone apropiate orasului au descoperit urme de civilizatie ce au fost datate ca apartinind perioadei paleolitic si neolitic, altfel spus, cu mii si zeci de mii de ani in urma.
Facind un salt peste timp, ajungem in punctul in care Curtea de Arges era atestat documentar, in anul 1330. Dar pina aici Curtea de Arges a fost resedinta de scaun a voievodului Seneslau, al carui fiu, Basarab, a unit sub sceptrul sau toate voievodatele dintre Carpati si Dunare, nascindu-se “Tara Romaneasca”. Nu a trecut mult si Curtea de Arges a devenit capitala Tarii Romanesti. In anul 1330 avind loc in aceasta zona razboaie intre Basarab I si Carol Robert, regele Ungariei, orasul Arges devenise un simbol al rezistentei populare impotriva cuceritorilor. Ostile lui Basarab I le-au zdrobit pe cele maghiare in locul care a devenit celebru sub numele de “Posada”. Unii specialisti afirma ca dupa aceasta batalie, orasul ar fi suferit foarte mult, fiind partial distrus, astfel intregile structuri de conducere, in frunte cu Basarab I s-au vazut nevoite sa se mute la Cimpulung-Muscel.
Intre 1352 si 1364 in Tara Romaneasca a domnit fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru, el fiind intemeietorul primei mitropolii a tarii in anul 1359, si tot lui ii apartine si meritul construirii Bisericii Sf. Nicolae, care avea sa devina prima necropola a domnitorilor romani din Tara Romaneasca. Ulterior a venit la domnie Vladislav I, caruia i se datoreaza infiintarea la Arges a primei monetarii din tara, tot pe vremea lui a fost creata si prima scoala locala si tot de atunci dateaza si cel mai vechi document intern scris la Arges, la 25 noiembrie 1369. Apogeul dezvoltarii orasului a fost atins insa in timpul domniei lui Mircea cel Batrin, cind Argesul devenise un factor hotaritor in relatiile internationale din sud-estul Europei. La curtea domneasca din oras veneau la acea vreme “solii” din Ungaria, Polonia si chiar din Imperiul Otoman pentru a incheia fie tratate de alianta fie conventii comerciale. Din 1418 pina in jurul anului 1431, capitala Tarii Romanesti a fost, cind la Arges, cind la Tirgoviste, Argesul devenind mai mult o resedinta temporara si ocazionala a domniei. Aceasta noua destinatie data orasului de mai-marii tarii a determinat in primul deceniu al secolului al XVI-lea schimbarea denumirii orasului in Curtea de Arges. De-a lungul lungii sale istorii, orasul a fost deseori vizitat de altete regale, care impresionate de incarcatura istorica a asezarii au ales ulterior sa-si petreaca aici vesnicia. Astfel, Minastirea Argesului a devenit necropola pentru: Carol I (1866-1914), regina Elisabeta, cunoscuta sub numele de Carmen Silva, Ferdinand I (1914-1927) si regina Maria, iar incepind cu februarie 2003 tot aici se afla si mormintul regelui Carol II. Dincolo de istorie se afla insa prezentul deloc imbucurator al orasului. Fara perspective prea bune din punctul de vedere al dezvoltarii economice, Curtea de Arges se bazeaza inca in mare parte pe turism, preponderent pe atractia principala a orasului, Minastirea Curtea de Arges.
Mănăstirea Curtea de Argeș
Aflata la doar 150 de kilometri de Bucuresti, Minastirea Argesului profita parca de aceasta proximitate pentru a fi vizitata anual de mii de turisti. Monumentul simbolizeaza prin legenda mesterului Manole, spiritul de sacrificiu al poporului roman. Celebrul zidar al voievodului Neagoe Basarab ar fi construit, intre 1514 si 1517, cu pretul propriei sale vieti si a sotiei sale, prinsa vie in zidurile bisericii, cel mai frumos edificiu religios din regiune. E greu de spus ce e mit si ce e realitate in “legenda” mesterului Manole, dar un lucru este cert, istoria ii atribuie “mesterului Manole” ridicarea minastirii. Daca ridicarea minastirii s-a facut in doar trei ani, ulterior a fost nevoie de nici mai mult, nici mai putin de zece ani pentru a fi pictata, operatiune realizata in timpul domniei lui Radu de la Afumati, o parte din picturile interioare fiind pastrate fragmentar si astazi in Muzeul National de Arta din Bucuresti. Desi de-a lungul istoriei de sute de ani, minastirea a fost restaurata de citeva ori, doar una dintre lucrarile de “imbunatatire” a minastirii a ramas in istorie. In 1875-1886 arhitectul francez Lecomte de Nouy nu numai ca a restaurat monumentul, dar a adus si unele modificari care, conform specialistilor, au diminuat din valoarea sa istorica, francezul fiind aspru criticat si la acea vreme. Chiar si asa, minastirea a reusit de-a lungul sutelor de ani sa isi pastreze aproape intacte picturile, icoanele si chiar o parte din ornamente. Daca legenda mesterului Manole nu mai are nevoie de nici o prezentare, trebuie spus despre fanta ce-i poarta numele, care conform legendei s-ar fi format in locul unde mesterul a cazut de pe schele, ca existenta ei este datata din punct de vedere istoric inca de la 1524.
Text: Mihai Oprea
