Istoria nu supraviețuiește doar în zidurile cetăților, ci se lasă descoperită în felul în care oamenii au învățat să trăiască de-a lungul secolelor. Aceasta este lentila prin care merită privită comunitatea făgărășeană, un loc în care fiecare obicei și îndeletnicire își are rădăcinile într-o etapă istorică, stând la baza muncii și a rânduielilor pe care oamenii le duc mai departe zi de zi.

Trecutul și identitatea istorică

Trecutul acestei regiuni este legat de o istorie veche, atestată încă din 1222 drept terra Blachorum, una dintre cele mai vechi formațiuni statale românești din interiorul Arcului Carpatic. De-a lungul veacurilor, Țara Făgărașului a funcționat ca un important spațiu de punte și interferențe politice, administrative și culturale între sudul și nordul Carpaților. Dincolo de schimbările frecvente de stăpânire, de la regii Ungariei și principii Transilvaniei până la stăpânirea Casei de Austria sau a marilor voievozi precum Mihai Viteazul, comunitatea a fost marcată de confruntări dure: invazii tătare și incursiuni punitive, campanii de impunere forțată a catolicismului și, în veacul trecut, una dintre cele mai lungi și acerbe rezistențe anticomuniste din Munții Făgăraș.

Cum se deschide satul spre lume

Această istorie aspră a modelat felul în care făgărășeanul privește străinul. Deși localnicii sunt extrem de mândri de tradițiile lor și vor să le arate mai departe, ei păstrează o reticență instinctivă față de necunoscuți. Înainte să deschidă poarta și să primească un străin cu toată deschiderea, omul de aici trebuie să știe cine este acesta și ce caută, având nevoie de o garanție prin cunoscuți sau apropiați. Prudența aceasta nu denotă o lipsă de ospitalitate, ci poartă în ea ecoul dureros al anilor în care Securitatea împânzise satele cu informatori pentru a combate rezistența din munți.

Ruptura aceasta de neîncredere se estompează însă prin obiceiuri vechi, întâlnite și astăzi, precum practica „rudelor de Crăciun prin adopție”. În acest cadru, localnicii devin gazde-mentori care își iau oaspeții sub aripă, îi introduc în universul cetei de feciori și le mediază legătura cu ceilalți săteni. Așa se face că străinul nu mai este un intrus care deranjează sărbătoarea, ci devine un oaspete integrat cu grijă în rânduiala locului.

Obiceiurile din sate de-a lungul anului

Fiecare anotimp aduce în satele făgărășene o rânduială veche. Iarna, însă, tot universul comunității se reorganizează în jurul unui element central: cetele de feciori. În Țara Făgărașului, aceste cete sunt inima bătătoare a satului, cel mai important pilon al vieții sociale și al tradițiilor.

Strânși încă din ajunul Sfântului Nicolae și conduși de un vătaf, tinerii aceștia țineau viața satului în mișcare. Membrii cetei locuiesc pe parcursul sărbătorilor la o familie din sat care devine gazda lor simbolică, fiindu-le ca o mamă și un tată pe care îi ajută la treburile gospodărești, în timp ce păzesc cu sfințenie steagul cetei. Colindau din casă în casă și scoteau pe ulițe personaje arhaice, cum este borita sau turca, o mască hibridă, jumătate cerb, jumătate pasăre, purtătoare de rod și noroc pentru gospodari. Cât țin colindele, feciorii și sătenii se studiază unii pe alții, băieții intră în toate gospodăriile, văd și sunt văzuți, iar în această dinamică festivă se pun la cale viitoarele căsătorii și se sudează coeziunea întregii comunități.

Spre sfârșitul iernii, în seara de Lăsata Secului, pe dealuri se aprind roțile de car înfășurate în paie, care se rostogolesc la vale, adunând întreaga comunitate în jurul aceluiași foc și întărind legăturile dintre oameni. Odată ce postul și iarna se încheie, toată energia satului se mută pe câmp. În satele din estul Țării Făgărașului, de la Vad, Grid, Părău, Comana de Jos, Lupșa, Fântăna, Toderița până la Șercaia, venirea primăverii este marcată de ceremonialul agrar al Plugarului. În a doua zi de Paște, comunitatea îl omagiază pe primul om care a ieșit cu plugul la arat în acel an. Acesta este pus pe grapă, înfășurat în paie și purtat de feciori până la fântână, unde este stropit cu douăsprezece ciubere de apă, câte unul pentru fiecare lună care urmează. Este un gest care evidențiază miza muncii lor, teama de secetă, speranța unei recolte bogate și bucuria reînceperii.

Diferențele vestimentare și identitatea satelor

În Țara Făgărașului, diversitatea detaliilor vestimentare din satele vecine reflectă o nevoie profundă de a marca vizibil apartenența comunitară și de a asigura recunoașterea reciprocă în cadrul aceleiași regiuni etnografice. Fetele din Cuciulata se disting prin șorțuri țesute manual cu motive geometrice purtate peste androce, în timp ce cele din Comăna de Jos folosesc șorțuri din materiale industriale cu imprimeuri florale. Localitățile Veneția de Jos și Părău își personalizează portul prin elemente specifice precum cusăturile galbene sau albastre de pe ii, utilizarea panglicilor roșii în talie ori alternarea pieptarelor de piele cu veste brodate. Aceste aspecte se regăsesc nuanțat și în zona de sus a văilor: Veneția de Sus combină iile cu ornamente roșii pe mâneci, iar Comăna de Sus adoptă broderii bogate în negru, asemănătoare celor venețiene.

Dincolo de însemnele vestimentare, localnicii se recunosc unii pe alții și prin intermediul stereotipurilor atribuite fiecărui sat, fiind cunoscute zone unde oamenii sunt percepuți ca zgârciți, altele ca iuți la mânie ori ca buni dansatori.

Șezătoarea și viața comunitară

Înainte de timpurile moderne, nucleul social al Făgărașului era șezătoarea. Acolo se aflau noutățile, se tranșau neînțelegerile satului, se spuneau glume și se cântau doine, fiind spațiul în care oamenii își rezolvau problemele. Spre deosebire de alte locuri unde obiceiul s-a stins de mult, în Țara Făgărașului șezătoarea continuă să existe. Oamenii o readuc la viață în serile lungi de iarnă, transformând-o dintr-o veche necesitate a muncii de acasă într-un prilej real de socializare, cântec și păstrare a meșteșugurilor.

Memoria mănăstirilor distruse

În Țara Făgărașului, de-a lungul văilor care coboară din munți spre Olt, au existat zeci de mănăstiri și schituri susținute de sate, multe atestate încă din secolul al XIV-lea. În 1761, din ordinul împărătesei Maria Tereza, aceste vetre ortodoxe au fost arse sau demolate cu tunurile pentru a impune catolicismul în Transilvania.

După decenii de tăcere și încercări întrerupte de istorie, viața monahală s-a reorganizat în zonă. Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus a devenit centrul spiritual al întregului ținut, marcată profund de prezența părintelui Arsenie Boca, duhovnicul făgărășenilor considerat ocrotitorul spiritual al regiunii. Muzeul mănăstirii păstrează astăzi o colecție importantă de icoane pe sticlă lucrate în satele din împrejurimi, dovadă a meșteșugului vechi care a legat mereu credința de viața de zi cu zi a comunității.

Sursă:

Primăria Făgăraș, URL: Primăria Municipiului Făgăraş

Daniela Sorea, Elena Băjenar, „COUPLE VILLAGES FROM THE FĂGĂRAȘ LAND, WITH THEIR HISTORY AND ETHNOGRAPHIC PECULIARITIES,” International Conference KNOWLEDGE-BASED ORGANIZATION, vol. 25, nr. 2, 2019, pp. 336-341.

Daniela Sorea, Codrina Csesznek, Georgeta Gabriela Rătulea, „The Culture-Centered Development Potential of Communities in Făgăras, Land (Romania)”, Land 2022, vol. 11, pp. 1-32.